Nu știam

Adriana închise televizorul. Nu știa de ce îl deschisese. Privise câteva clipe oamenii strânși în Piață, își aminti de decembrie și închise televizorul. Parcă nu-și găsea locul în casă. De fapt nu-și mai găsea locul în această țară. Privi calendarul din bucătărie. Mai avea o săptămână până va pleca. Definitiv. Nu spusese nimănui de plecarea ei, pentru că nu avea chef de discuții pe tema asta. Privi prin bucătărie și văzu vasele nespălate din chiuvetă. Dădu drumul la apă și începu să le spele. Deodată sună telefonul:
– Da? spuse ea.
– … bună, sunt Adam. Nu mă așteptam să răspunzi.
– Nici eu nu mă așteptam să mă suni, dar am răspuns. Ce mai faci? spuse ea.
– Asta vroiam eu să te întreb, spuse Adam amuzat.
– Ce fac eu? Treabă prin casă. Vrei să ne vedem?
– Văd că ești foarte directă azi.
– Stai să vezi cum o să fiu mâine… Deci, vii sau nu?
– Da, zise Adam puțin intimidat.
– Te aștept, zise Adriana și închise mobilul.
Adam. Mereu când se gândea la el, în minte îi venea mutrișoara lui atunci în școală. El era în clasa a doua, ea în clasa a șaptea. Pe atunci această diferență între ei părea imensă. Apoi această diferență parcă se micșorase. Se auzi soneria.
– Intră! strigă Adriana.
Adam deschise ușa.
– Dacă era altcineva? zise el.
– Vrei o cafea? spuse ea de parcă nu ar fi auzit întrebarea lui Adam.
– Da, ar fi bine… Adriana, cum poți sta în casă, să faci treburi casnice în vremurile astea?
– Ce vremuri? zise Adriana punând ibricul pe aragaz.
– Oamenii ies în stradă, guvernele cad …
Adriana pusese două lingurițe de cafea în ibric apoi se întoarse spre Adam.
– Când mă întrebi astea mi-amintesc de soacră-mea la revoluție, în decembrie…
– Ai fost măritată? o întrerupsese Adam.
Ca să nu-i răspundă Adriana începu să-i povestească ceva. Nu se gândea la cuvintele pe care le spunea, răspunde mecanic la întrebările lui Adam.

postarea integrală poate fi citită aici

Reclame