amintire din decembrie

Să fii undeva departe de lume, să nu te mai gândești la ceea ce s-a întâmplat, să nu te gândești la ceea va fi.

Ca atunci când am plecat în armată și mă simțeam ciudat de bine. Vroiam să las totul în urmă, pentru că în urmă erau doar lucruri ce nu-mi plăceau. Iar dacă în față aveau să fie lucruri la fel de neplăcute, cu atât mai bine: cel puțin ar fi fost o schimbare și oricum nu aș fi știut de ele.

Sau senzația pe care o aveam la începutul verii, în timpul liceului, când lăsam totul în urmă, era seară și Bucureștiul rămânea în urmă, mai degrabă fugea prin fața compartimentului ferestrei mele. Ceilalți din compartiment erau tăcuți și se gândeau la drumul ce-l aveau de fâcut.

Sau așa cum pleci de la serviciu, mergi pe drum și deodată sună telefonul mobil (moment în care ai vrut ca pe lumea asta să fi fost mai multe lucruri fixe, de exemplu telefonul). Răspunzi, o voce îți spune că ar trebui să te întorci, dar tu spui, nu, nu mă mai întorc. Anul ăsta nu voi mai veni. Și mă gândesc la anul dacă voi mai veni vreodată. Apoi închizi telefonul. Și te simți liber, atât de liber încât ștergi fără să fi citit sms-ul ce vine tot de la servici. Și continui să mergi pe drum.

Sau, și cu asta închei, parcă ai fi din nou la liceu, plimbându-te prin parc, fără să te gândești la teza de a doua zi, la media ta, la notele mici ce le-ai putea lua. Deși e frig te așezi pe o bancă. Deschizi o carte de poezii și citești o poezie. Când ai terminat de citit poezia ridici ochii din carte. Privești parcul, zâmbești și-ți spui: totuși e o iarnă frumoasă.

Anunțuri