Ploaia

I se spunea E. Nu știu de la ce venea litera asta, pentru că prenumele ei începea cu altă literă. O știam demult, atât de demult încât nu cred că aș fi putut spune cum ne­-am cunoscut. Eu eram „o persoană colaterală” în viața ei (definția ei). Noi stăteam în același birou: ea în fața unui computer, eu în fața altui computer. Nu schimbam multe cuvinte, doar eu o priveam cu coada ochiului.
– Știi, de fapt tu stai mai mult cu mine la servici, decât stai acasă cu familia, i­-am zis la un moment dat.
– Se poate spune și așa.
– Dacă te deranjez pot să tac, am spus.
Mâna ei se opri deasupra tastaturii. Câteva secunde mâna ei în aer, ca și cum ar fi vrut să simtă dacă tastatura emite ceva căldură. Apoi lăsă mâna ei se lăsă ușor pe tastatură fără să apese tastele.
– Nu tu mă deranjezi… Poate că eu sunt de vină. De ce crezi că stau eu atâta timp aici?
Simțeam că nu de un un răspuns are nevoie. De aceea am preferat să tac. Simțeam că ea deschisese o ușă a memoriei și umbla cu grijă printre cuvinte.
– Afară plouă și aș putea să mă plimb prin ploaie, a zis ea după câteva clipe de tăcere.
Aprinse o țigare. Era prima oară când fuma la birou.
– Poate că ar trebui să plec totuși să mă plimb… Nu m-am mai plimbat prin ploaie din facultate… Știi, să te plimbi prin ploaie, pentru mine înseamnă fără umbrelă… Nu zici nimic?
– Nu m­-ai întrebat ceva. Și vreau să văd unde ajungi.
– Deocamdată am ajuns cu părul ud prin ploaie, zise ea zâmbind.
Scutură scrumul într-­un pahar.
– Tu nu fumezi?mă întrebă.
– Sunt doar un fumător pasiv înrăit.
Ea zâmbi din nou. Apoi privi pe fereastră cum plouă.
– Știi ceva? zise ea deodată strivind țigarea în pahar. Cred că am să merg să mă plimb prin ploaie.
Nu știam dacă ar fi trebuit să mă ofer s­-o însoțesc, așa că m­-am mulțumit să o privesc cum iese repede pe ușă. Ușa se închise brusc. După câteva clipe, ea deschise ușa brusc. E mă privea din dreptul ușii și spuse:
– Crezi că m-­am țicnit?
– Vrei să cred asta? i-am zis zâmbind
– Da.
– Bine, te-­ai țicnit.
– Dacă întreabă de mine spune-­le că … nu le spune nimic. Sau spune­-le că nu mai știi nimic despre mine.
E ieși repede pe ușă și eu mă gândeam că, deși suntem colegi de atâta timp, deși stau cu ea mai mult decât stă ea cu familia ei, eu într-adevăr nu știam mare lucru despre ea.
*
http://www.youtube.com/watch?v=iK57gF__SPc&feature=related

Anunțuri

3 gânduri despre „Ploaia

  1. Pingback: După-amiază unei conferințe în Piatra-Neamț « decedem

  2. Pingback: Ploaia(r) | "DEMDECE"

  3. Pingback: Ploaia(r) | Picaturi de gand

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s