„Sunteți un om minunat!”

– Nu ți se pare că exagerezi? întrebă Mihaela.
– Nu.
– Orice amănunt te deranjează? Sigur nu au vrut, a fost o scăpare.
– Nici nu cred altceva, răspunse Adam.
– Atunci de ce te superi?
– Nu sunt supărat. Sunt doar trist.
– Hai explică-­mi! ­Văd că îți dorești asta, spuse ea și se așeză lângă Adam pe un scaun.
Adam îi zâmbi și pentru o clipă se gândi că nu era totuși zâmbetul lui din liceu.
– Există în noi lucruri pe care le refuzăm, pe care nu vrem să le spunem. Nu le putem spune cu voce tare și de aceea așteptăm un motiv, ceva, să fim obligați să le spunem. Tot timpul la servici mi se spune că sunt bun, că sunt minunat, ce lucruri deosebite fac eu. Vreau să nu le cred, știu că nu e bine să mă îmbăt cu aceste laude. Într­-o primă fază încercam să fac cât mai multe pentru a merita aceste laude. Apoi îmi dădeam seama că făceam multe nu pentru că doream să ajut, ci pentru că așteptam laudele. Și uneori laudele nu veneau și mă simțeam ca un copil căruia i s­-au furat bomboanele. ­ De aceea prefer să mă izolez, să mă ascund sau, cum spunea Maria, să mă autovictimizez.
– Dă-­o încolo pe Maria! spuse Mihaela, aproape fără să vrea. Nu sunt geloasă, dar mă enervează că mereu vorbești de Maria.
– Nici nu aveam impresia că ai fi geloasă, zise Adam zâmbind.
– Nu încerca să mă enervezi pentru a schimba subiectul! Continuă.
– Încercând să mă izolez totul devenea și mai rău: cei din jurul meu ajung să spună „vai ce modest este!”.
– Minunatule!
– Și trec dintr­-o stare în alta, fără să am curajul să recunosc adevărul.
– Și care e acest adevăr?
– Că nu sunt mai altfel decât alții, că pământul se poate învârti fără mine, că dacă plec de aici lucrurile vor merge la fel, că vor trece oameni pe holurile liceului fără să știe că am fost pe aici și, chiar mai rău, nu le va păsa dacă am fost vreodată profesor aici sau nu.
– Ăsta e orgoliu.
– Da. Știu. Și ce e mai ciudat e că exact acum 14 ani, întorcându-­mă din Franța am trecut prin aceleași stări.
– Și cum ai rezolvat?
– Nu cred că am rezolvat.
– Știi ceva? Începi să mă enervezi. Elevii de a 12­-a au fost drăguți, ți­-au dat o diplomă și faptul că au scris profesoară în loc de profesor reprezintă o greșeală. Dacă asta te face să filozofezi, să …
– Nu e asta…, o întrerupse Adam.
Deși Mihaela aștepta ca Adam să mai spună ceva, el rămase tăcut privind diploma. După un timp Mihaela se ridică de pe scaun, lăsându-l pe Adam pe scaun privind diploma. Ea știa că a doua zi îi va trece, că­-l va vedea din nou zâmbind pe Adam. „E totuși un băiat bun”, gândi ea și ieși din cancelarie.
*

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s