Nu știam (amintire din februarie)

Adam o sunase pe Adriana. Nu spera ca ea să-i răspundă, de aceea când ea răspunse la telefon el nu-și găsi cuvintele.
– Da? auzi el vocea ei.
– … bună, sunt Adam. Nu mă așteptam să răspunzi.
– Nici eu nu mă așteptam să mă suni, dar am răspuns. Ce mai faci? spuse ea.
– Asta vroiam eu să te întreb, spuse Adam amuzat.
– Ce fac eu? Treabă prin casă. Vrei să ne vedem?
– Văd că ești foarte directă azi.
– Stai să vezi cum o să fiu mâine… Deci, vii sau nu?
De aceea, un pic mai târziu, el stătea în bucătărie cu ea. Adriana pornise mașina de spălat, apoi se dusese la chiuvetă și începuse să spele farfuriile și paharele strânse în chiuvetă.
– Vrei o cafea? îl întrebase ea deodată.
– Da, ar fi bine… Adriana, cum poți sta în casă, să faci treburi casnice în vremurile astea?
– Ce vremuri? spuse ea punând ibricul pe aragaz.
– Oamenii ies în stradă, guvernele cad …
Adriana pusese două lingurițe de cafea în ibric apoi se întoarse spre Adam.
– Când mă întrebi astea mi-amintesc de soacră-mea la revoluție, în decembrie…
– Ai fost măritată? o întrerupsese Adam.
– Da, dar nu vreau să vorbesc de asta acum. Deci la revoluție eram agitată, discutam cu frate-miu, ne uitam la televizor și deodată o aud pe soacră-mea în baie, spălând rufe. Mă duc la ea și îi spun, ce faci mamă aici? Vino să vezi că a căzut dictatoru’. Și ea ce crezi că-mi spune? Și ce dragă, dacă a căzut dictatoru’, să merg cu hainele murdare pe mine? Mamă, aproape că i-am strigat, se schimbă lumea, revoluția a …Dar ea mi-a întors spatele și a continuat să spele. Am lăsat-o acolo și m-am dus în sufragerie să vorbesc cu frate-miu. Știi, abia după ce a murit socră-miu, am aflat ce a îndurat săraca cu el, că era paralizat în pat și .. în sfârșit, nu are rost să vorbesc de asta acum.
Adam o privea fără să spună ceva. Adriana rămăsese cu privirea pe farfuria ce o ținea în mână. După un timp, continuă s-o spele. Apoi pusese farfuria cu grijă pe marginea chiuvetei și se întorsese spre Adam, care o privea zâmbind.
– Ce este? întrebase ea.
– Aștept morala povestirii.
– Morala… morala, repetase ea privindu-l. Morala e că poate ar trebui mai întâi să rezolvăm revoluțiile din viața noastră și …
Adriana se așezase pe scaun și începuse să plângă.
– Ce s-a întâmplat? întrebase Adam mirat.
– M-am săturat. M-am săturat de serviciul ăla, de hârțogăria pe care trebuie s-o fac mereu, de zâmbetele pe care trebuie să le afișez mereu… Și m-a lăsat și Andrei.
– Andrei? întrebase Adam.
– Da, Andrei. Nu-l știi. Aveam și eu pe unu’, că e bine să ai așa unu pe lângă casă …
– N-am știut, spusese încet Adam.
– De fapt tu nu știi nimic despre mine, răspusese Adriana.

Anunțuri

4 gânduri despre „Nu știam (amintire din februarie)

  1. Frumos şi închegat textul-schiţă. Ar trebui umblat puţin la imperfectul verbelor care nu prea se acordă cu celelalte timpuri – că e păcat de lucrarea asta!

  2. Pingback: Nu știam (amintire din februarie) (r) | "DEMDECE"

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s