Astenie la sfârșitul primăverii

Stau în casă și nu vreau să mă mai uit pe fereastră din cauza unui gând. Stau pe un scaun și aș vrea să nu mă gândesc, să nu gândesc gândul ce mă gândește pe mine. Dar cum să explici că există gânduri care ne gândesc, că există imagini care ne urmăresc și că oricât aș vrea imaginea vine după mine, așa cum mă privesc în oglindă și știu că acolo va fi chipul meu? De fapt crezi că ești important, că e nevoie de tine și după un timp descoperi că nu ești decât un extremist, că ai crezut ceva și balonul s-a umflat, s-a umflat și deodată s-a spart. Și atunci, ca o cârpă de balon, stai agățat de spini, sau poate e un singur spin, și toți cei ce trec pe acolo privesc prin tine. Te vezi aruncat în cealaltă extremă și te gândești, nu cumva ar fi fost mai bine să nu fi fost, dar acesta e deja un alt gând și două gânduri într-un om nu pot încăpea așa cum nu pot încăpea două săbii într-o teacă. Ești de fapt un midas, transformi totul în aur, dar nimeni nu mai are nevoie de aurul tău, strălucește prea tare și e deja prea scump și atunci ai vrea să fi nemișcare, negând, neexistent, dar uite că exiști, te privești în oglindă și oglinda nu rămâne goală.
Te așezi la un colț de stradă și ai vrea să te scufunzi în tine să uiți că ai fi vrut un cuvânt și un zâmbet. Dar nu a fost să fie, deschizi iutubu’ și asculți un cântec:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s