Veneția

Exista acel vis din copilărie cu orașul prin care mă plimbam. Orașul era pustiu, iar în mare parte era în apă. Țin minte foarte bine senzația acelui amfiteatru părăsit, coboram pe trepte și mă opream pentru că ultimele trepte erau în apă. Străzi pe care era apă așa cum vedem pe drum atunci când se sparge o țeavă.

Aproape uitasem acel vis. Nu mă așteptasem să mi-l reamintesc în acea zi de după Revelion, când am luat trenul și am mers la Veneția. La început am avut o ușoară senzație de nesiguranță când, înainte să ajungem în gară, am văzut de o parte și cealaltă a căii ferate, apa. Simțeam că e ceva cunoscut, dar încă nu-mi aminteam visul. Ajuns în oraș văzând apa care urcase pe treptele vilelor, apa ce cuprinsese Piața San Marco, mi-am amintit visul. Mi-ar fi plăcut să-mi fi amintit de acel vis mai repede, pentru că atunci poate mi-aș fi amintit și de faptul că în vis aveam cizme de cauciuc și puteam merge prin apă. Așa, mergeam în coloană, pe podețele puse prin Piață de parcă aș fi revenit la București de pe Valea Prahovei într-o duminică după amiază.

Singurul lucru care nu era ca-n visul din copilărie: străzile departe de a fi pustii, erau pline de oameni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s