Ca o ploaie

Stătea pe treptele casei vechi. Acoperișul îl ferea de picături. Deși era o ploaie de vară, ploua încet așa cam cum ar fi pornit pe un drum lung. Dacă ar fi fost filmat, ar fi trebuit să fi făcut ceva: să fumeze sau să bea o cafea sau să bea o bere sau o fată să țină capul pe umărul lui. În toate aceste cazuri ar fi trebuit să privească ploaia, ignorând, aparent, faptul că fuma sau că bea o cafea sau o bere sau o fată ar fi ținut capul pe umărul lui. Dar cum nu îl filmează nimeni, preferă să zâmbească, să se sprijine de peretele de lemn. Ploaia e tăcută, ca și cum o femeie ar plânge și nimeni nu ar ști de ce. Bine, aproape nimeni. Picăturile ca niște lacrimi cad de pe streașina casei. Oare un bărbat cum ar trebui să plângă? Poate așa cum plouă într-un film al lui Tarkovsky, adică să plouă în interiorul casei. Și doar dacă cineva ar privi pe fereastră ar putea vedea ploaia din casă, ar putea vedea ploaia care umple ceașca de cafea, paharul de bere, care udă scrumiera în care a fost puțin scrum, care udă zâmbetul femeii care cândva a ținut capul pe umărul unui bărbat.

Dar cine să se uite pe fereastra unei case, atunci când afară e soare? Bărbatul se ridică de pe treptele casei. Făcu doi pași. Privi cerul și ridică palma de parcă ar fi vrut să prindă picături de ploaie. Dar ploaia se oprise, bărbatul puse mâinile în buzunar și o porni fluierând pe poteca ce ducea spre oraș.
*

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s