Parcul

Adam intră în parc. Se așeză pe o bancă. Poate era banca aceea de demult unde stătea cu Anca. Ea îi spusese s-o conducă acasă pentru că, normal, acolo pe bancă nu-i putea spune. Apoi ajunși în fața blocului unde locuia ea, ea i-a spus: nu te pot iubi. Atunci el ar fi vrut să creadă că nu auzise bine, dar de fapt simțise că asta se va întâmpla încă de când s-au ridicat de pe bancă. Ea avea o privire serioasă, un pic tristă, el nu știa ce să spună, așa că a spus, bine. Ea a râs, dar nu era râsul ei. Puteai să spui orice, numai asta nu, a mai zis ea. El a dat din cap jenat. Au mai tăcut un pic împreună. Apoi el a plecat să tacă singur. Mersese pe jos ca și cum drumul mergea sub picioarele lui, ca și cum era la vreo 5 centimetri de pământ, adică puțin mai sus pentru a nu deranja drumul ce se mișca sub picioarele lui.
Acum pe bancă, pe acea bancă își reaminti prima zi când o întâlnise pe Anca. El trecuse pe acolo, licean timid, ea pe bancă. El se oprise privind-o. La un moment dat ea a ridicat ochii spre el, l-a privit în ochi și i-a zis:
– Ori te așezi pe bancă, ori pleci. Mă irită să te văd stând acolo, în picioare!
Adam se întorsese, în spatele lui nu era nimeni, Anca a râs. Adam roși și mai tare.
– Scuze, mi-a amintit de o scena dintr-un film cu Chaplin, spuse ea după ce se opri din râs.
– Ce citești? zise Adam.
– O carte. Poezii. Se citesc mai ușor ca proza, au rimă și parcurgi mai repede paginile … Glumeam. Mereu ești așa de serios?
– Mă mir doar că vorbești cu mine.
– Deobicei la tine se latră?
– Într-un fel da.
Ea era în a 11-a el într-a 9-a. Se întâlneau pe bancă în fiecare zi fără să-și dea întâlnire. Deobicei, el termina mai repede orele la liceu, venea în parc și o aștepta cuminte pe bancă. Întâlnirile lor nu au durat mult. După vreo 2 săptămâni, ea s-a ridicat de pe bancă, s-a ridicat și el.
– Mi-ar face plăcere să mă conduci până acasă.
– Bine, a zis el calm deși simțea inima bătându-i cu putere în piept.
Acum Adam privi lacul. Și eu trec de-a lung pe maluri/Parc-ascult și parc-aștept. Asculta și aștepta. De fapt doar asculta. Așteptarea se terminase în acea zi. Nu așteptase acea zi, dar când așteptarea s-a terminat, el, ascultător, privea. Ea spunea lucruri ce l-au durut – parcă și acum mai simte un ghimpe mic.
Trezit din amintiri, Adam se ridică de pe bancă și făcu câțiva pași. Când ajunse la capătul aleii, se uită în urmă. Pe banca unde stătuse, deja erau un băiat și o fată care, îmbrățișați, se pierduseră într-un sărut.
*

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s