Evadarea povestitorului

frunzerosiiAi ceva. Lucrezi cu acel ceva. Și după un timp te plictisești de ceva. Așa că faci altceva. Vopsești cerul în verde, frunzele în roșu și iarba o faci albastră. Dar nu e suficient. Fierbi cerul verde și-l bei apoi te bronzezi la roșul frunzelor. Cu iarba nu ai ce să faci pentru că e prost-crescută. Adică sună cam nepoliticos – iarbă. Mai frumos ar fi fost iardomnule sau iarprietene. Un iarprieten chiar dacă este albastru ai putea să-l colorezi in alb, deși știi că albul nu e culoare. Bei și roșul frunzelor, deși știi că orice exces dăunează grav sănătății (mai ales când e vorba de băutură). Desfaci cuvintele, te lași dus de litere până ajungi să nu mai bei nici o culoare. O altă posibilitate ar fi fost să vopsești totul în negru, pentru că negrul (ca și albul) nu e culoare. Extremiștii nu sunt colorați. Culorile nu sunt extremiste. (Deși se spune ca albul conține toate culorile).

Adam intră în această schiță și se ia cu mâinile de cap. Mare greșeală, îi spun. Te-ai luat tu pe tine cu mâinile tale de capul tău. Și semeni cu Baronul Munchausen care s-a scos din apă trâgându-se de păr.
– Ce e mizeria asta? strigă el aproape speriat.
Iau strigătul lui și aș vrea să îi dau o culoare nouă.
– Oprește-te, spune el rugător. Nimeni nu va citi asta.
Atunci e perfect, îi spun eu. Oricum Nimeni ăsta mă enervează mereu. Și la urma-urmei nu mai pot eu că Nimeni nu citește! Poate Nimeni nici nu știe să citească.
– Unde vrei să ajungi? strigă Adam. Nici scris nu-i pot spune. Nu vezi că nu are sens ceea ce ai făcut aici? mai încercă Adam să mă oprească.
Știu în schimb că sensul nu e făcut, sensul în general nu se face. Sensul ori există, ori nu există. Nu spre asta tindem: să golim totul de sens, să decojim lucrurile de sens pentru a pune un nonsens în loc?
sensunicAdam se așeză pe ceva care nu are sens, pentru că în această cameră nimic nu mai are sens (oricum eram sătul de săgețile sensului). De aceea ieșisem la începutul acestei schițe din peșteră ignorând focul, ignorând umbrele. Afară sunt culori pe care le pot denumi oricum, albastrului îi spun verde, verdelui îi spun roșu, iar iarba o las să se usuce pentru a nu folosi aceeași culoare de două ori. Iar pe mine mă împart în multe bucăți și devin: o parte de cer, o parte de frunză, o parte de iarbă uscată, o parte din Adam, o parte din disperarea lui, iar restul bucăților mele le las să se împrăștie printre literele desprinse de cuvinte. Respir. Inspir. Expir. De câteva ori. Încetul cu încetul mă recompun în imagini, în culori, în cuvinte.

După un timp îl trezesc pe Adam. Îl văd cum se uită în jurul lui mirat.
– Ai făcut curat?
– Am refăcut, îi spun.
– De ce? mă întreabă el.
Nu-i spun nimic. Îl iau doar de mână și o pornim încet spre peșteră unde focul și umbrele ne așteaptă.
*
[youtube http://youtu.be/uNb-V3fOVRo]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s