Atunci, acolo

Există acele vremuri, de neatins acum, la care ne întoarcem din când în când cu gândul. Acum îmi dau seama că, deși eu le văd atât de clar în amintirea mea, voi nu aveți cum să știți la ce mă refer. Așa că voi încerca să descriu un pic cum de se întâmplă să-mi amintesc acele vremuri. Orice poate declanșa aceste amintiri. O melodie, o poezie pe care nu am mai citit-o de atunci, o întâlnire cu un vechi prieten (atunci) ajuns (acum) un fost cunoscut. Dar și asta e o minciună, pentru că acum (re)întâlnind acea persoană prieten/cunoscut îți dai seama că de fapt nu l-ai cunoscut deloc. Că aveai impresia că îl știi, dar privindu-l acum, prin prisma acestor ani ce au trecut între voi, îți dai seama că de fapt el era altfel. Chiar ajungi să-ți spui în minte, cum am putut să fiu prieten cu ăsta? Nu o spui cu voce tare pentru că acum ești matur și știi că, așa cum el nu-ti arată ce gândește de fapt despre tine, nici tu nu e frumos să-i arăți.
Dar m-am abătut de la ideea inițială cam mult. Deci îți amintești acele vremuri, când erai mai naiv și asta te făcea să te simți bine (chiar dacă uneori aveai parte de treziri bruște). Și te scufunzi în acele vremuri: asculți muzica de atunci, cauți fotografii din acele vremuri (dacă nu ai prin casă, poți căuta pe google). Dacă poți lăsa totul în urmă și să mergi prin Parc e perfect. Am scris Parc cu majusculă pentru că fiecare are un Parc, în care si-a petrecut trecerea de la adolescență la maturitate. Fiecare am avut acea senzație de final de spectacol, de film, când majoritatea prietenilor devin foști prieteni și în jurul tău se face un gol pe care îl privești mirat. Desigur, pot spune că e normal, că se face locul gol în jurul nostru pentru a lăsa locul altora, care vor fi mai aproape de noul statut, de noua situație ce ne așteaptă.
Și intrăm într-un vârtej. Devenim importanți, luăm decizii și asta începe să ne placă. Dăm lucrurilor din jurul nostru un sens, dacă nu cumva devenim chiar sensul lucrurilor ce ne înconjoară. Desigur și acum există probleme, tristeți, neîmpliniri, dar acestea ajung să facă parte din peisaj, acel peisaj în care ne-am găsit un loc.
Și într-o zi deschizi youtube, și asculți un Queen din acele vremuri. Te scufunzi în acele vremuri pentru cinci minute (și nouă secunde). Apoi oftezi ca și cum prin acel oftat ai vrea să scapi de melancolia acelor vremuri. Dar nu poți.
*

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s