Era bine?

Adam şi Matei intrară în cabinetul doctorului. Doctorul stătea pe un fotoliu şi se uita la televizor.
– Am venit să…, începu Adam să spună, dar Matei îl trase de mânecă.
Adam se întoarse mirat spre Matei. Acesta îi arătă televizorul şi-i spuse încet:
– Ai răbdare un pic, e scena finală. Ar fi bine să te uiţi şi tu.
Adam zâmbi dar totuşi se întoarse spre televizor. Acolo pe ecran ea cu faţa la fereastră, el în spatele ei. Tăceau şi ei aşa cum tăceau cu toţii în acel cabinet. După vreo zece secunde de tăcere Adam îşi spuse, e o telenovelă, dar nu avu curajul să se uite în altă parte. După un timp ea zise, eu te iubesc, ştiu că mă iubeşti şi tu dar… iar el o întrerupse da, ştiu. ai dreptate la care ea zise nu mă înţelege greşit dar…, la care el o întrerupse te înţeleg foarte bine. După care mai urmă vreo 20 de secunde de tăcere şi apăru genericul de final. Atunci doctorul se întoarse spre ei zâmbind. Când îl văzu pe Adam, doctorul se încruntă. Adam îl privi mirat.
– Deci el e? zise doctorul spre Matei.
– Da, spuse Matei scurt.
– Aha, mai zise doctorul şi se apucă să scrie ceva pe o foaie.
Adam simţea cum încep să-l doară picioarele. Ar fi vrut să se aşeze, dar doctorul nu-i făcuse semn că poate sta pe scaun. În cele din urmă Adam îndrăzni să întrebe:
– Pot să mă aşez?
– Nu, zise doctorul scurt. Ia spune, când te-ai uitat ultima oară la televizor? Şi nu mă refer la ceea ce ai făcut acum câteva minute.
– Păi nu ştiu… să tot fie două săptămâni?
– Dumneata mă întrebi pe mine? Nu mai ştii ce ai făcut?
Apoi doctorul continuă să scrie pe foaie.  După un timp ridică ochii şi-l privi fix pe Adam. După încă un timp doctorul spuse:
– Ia treci în camera cealaltă şi aşează-te pe pat.
Adam deschise o uşă şi ajunse într-un dormitor. Se opri în faţa patului şi vru să-şi scoată pantofii.
– Nu scoate dom’le pantofii! auzi vocea doctorului. Faci doar ceea ce-ţi spun!
Adam se aşeză în pat.
– Ce vezi în faţa ta? se auzi din nou vocea doctorului.
– Un perete, spuse Adam.
– Ce e pe perete domnule? întrebă agasat doctorul.
– Un televizor.
– Deschide-l, aproape că strigă doctorul … Ai telecomanda pe noptieră.
Adam luă telecomanda. O privi căutând butonul pentru a deschide televizorul.
– Suficient! se auzi vocea doctorului. Poţi să vii înapoi.
Adam se întoarse în cabinetul doctorului, unde acesta vorbea cu Matei.
– E bine că l-ai adus acum. Mai poate fi recuperat.
Apoi doctorul se întoarse spre Adam şi îi spuse, dându-i un flacon cu nişte pastile roşii:
– Iei câte o pastilă înainte de a te aşeza în pat. Apoi iei telecomanda asta şi apeşi pe butonul roşu (are aceeaşi culoare ca pastilele). Te aşezi în pat şi apeşi butonul fără să priveşti telecomanda. E o telecomandă uşoară: are doar un buton albastru jos şi unul roşu sus. Tu apeşi pe cel roşu fără să priveşti telecomanda.
– Şi pastilele pentru ce sunt? întrebă Adam.
Doctorul oftă nemulţumit.
– Ca să nu uiţi pe ce buton să apeşi. Pastila se duce în stomac şi culoarea ei ajunge în creier, de unde se duce la degetul mare de la mâna dreaptă ca să poţi apăsa mai uşor telecomanda.
– Şi vă aşteptaţi să cred asta? zise Adam nervos.
– Sincer, nu. Dar aşa scrie pe prospectul ce a venit odată cu pastilele… Dar dumneata nu ai auzit de efectul placebo?
– Dar ca medic …, începu să spună Adam.
– Cine a spus că sunt medic? îl întrerupse doctorul. Dacă mi se spune doctor înseamnă că am doctorat. Iar doctoratul se poate da în orice disciplină.
Adam vru să mai spună ceva, dar Matei îl trase de mânecă şi-l scoase afară din cabinet.

Anunțuri

Un gând despre „Era bine?

  1. Pingback: Bine… | "DEMDECE"

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s