Șapte ori câte șapte

Acum ceva timp am împlinit o vârstă. După o anumită vârstă începi să negi, într-un fel sau altul, această trecere a timpului. Negarea poate veni direct: ștergi niște ani (deobicei ultimiii) și „te dai mai tânăr”. Deși o prietenă a găsit o metodă mai interesantă: spune că are cu câțiva ani mai mult (adaugă cam vreo 5-6) pentru ca să audă acel compliment: vai, da ce bine arăți, credeam că ai (și i se spune o vârstă mai mică). Există totuși un risc la această ultimă metodă. Să spunem, de exemplu că atunci când împlinești 41 de ani spui că ai 47. Ce te faci când ți se spune: vai, credeam că ai 43?

La mine negarea se manifestă un pic altfel. Deobicei încerc să deturnez un pic sensul numărului, prin a-i descoperi sensuri neașteptate. Acum că am împlinit 49 de ani (na că am spus-o direct!), când eram întrebat ce vârstă am, spuneam 7 ani de șapte ori. Deoarece doar primul număr era auzit, replica cea mai auzită a fost: Dom’le se mai dau unii tineri, dar nu crezi că exagerezi?

Dar uneori se întâmplă ca expresiile pe care le folosim să (ne) gândească înaintea noastră. Așa și acum. Alaltăieri mă gândeam ce am făcut eu din șapte în șapte ani. Așa că am să încerc să-mi amintesc ce am făcut în multiplii lui șapte.

După primii șapte ani eram la școală. Nu-mi amintesc prima zi de școală. Țin minte plopii din fața școlii, cu pufii lor care mi se prindeau de uniformă. Țin minte leagănele din parcul de lânga restaurantul „Perla” unde am ajuns într-o după-amiază și l-am rugat pe tata să mă dea în leagăn. Atunci mi-am dat seama că o jumătate de oră este destul de puțin, chiar dacă tata transpirase de cât împinsese leagănul. Țin minte ziua mea de naștere, când am fost foarte răcit și eram în pat și aveam febră. Mama îmi adusese cadou o jucărie, o „pisică armonică” de plastic. Eu eram însă pasionat de cutia în care stătuse jucăria.

Acel an 1971 avea să fie ultimul an când am stat într-un bloc de pe Șoseaua Ștefan cel Mare, în acel apartament plin de zgomote: într-o parte bulevardul, iar în partea cealaltă Moara. Și bineînțeles, îmi amintesc Parcul Circului. Acolo era un bătrân (pe acea vreme bătrânețea era considerată o vârstă a înțelepciunii, nu ajusese ceva rușinos ca azi când până și cuvântul a fost înlocuit cu „vârstnic”). Acel bătrân ne aduna în parc și ne învăța tainele țintarului. Avea un carton, iar în loc de piese avea boabe de fasole sau boabe de porumb (eu jucam cu niște boabe negre de fasole). Acele jocuri de țintar le-am regretat cel mai mult atunci când ne-am mutat în vara lui ’72.

Acești primi șapte ani îmi apar mereu ca o perioadă liniștită, mai ales când îmi amintesc vârtejul ce a urmat brusc după ce ne-am mutat.

[youtube http://youtu.be/mj3MfUR35CM]
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s