Din nou despre Sisif

Interesant este faptul că, periodic, îmi place să revin la „Mitul lui Sisif”. Dar nu despre această revenire vreau să scriu în această postare. Încerc să merg în urmă, în vremea când, vizualizând în minte acest mit am rămas pe gânduri. Iar gândurile, strivite au început să strige la mine, să țâșnească de sub tălpile mele ca niște mingi de cauciuc ce căpătau traiectorii imprevizibile datorită impulsului primar și datorită zidurilor care mă înconjurau.

Legenda am citit-o pe când eram în școală, dar atunci, pentru mine, era doar unul din miturile din „Legendele Olimpului”. Abia mai târziu prin clasa a 11-a, citind „Mitul lui Sisif” a lui A. Camus, acest mit a devenit punct de reper pentru mine. Nu am curajul să recitesc acum textul lui Camus, pentru că nu aș vrea să stric imaginea pe care o aveam despre carte (adică nu vreau să pățesc ceea ce am pățit atunci când am recitit jurnalul lui Julien Green: mi-a plăcut foarte mult în liceu când l-am citit, dar la recitirea de anul trecut nu am găsit senzația de atunci, ci doar picături de vechi senzații. Adică nu a mai rămas aproape nimic din senzația de atunci, așa cum a rămas foarte puțin din cel ce eram atunci. Dar poate acesta e un alt rol al lecturilor).

Tot atunci în liceu, nu mai știu dacă înainte de a (re)citi despre Sisif, am fost la o scriitoare cu poeziile mele. Aceasta, în loc să-mi spună direct ”nu-mi plac poeziile”, s-a apucat să-mi demonstreze că nu voi putea fi niciodată scriitor.
– Trebuie să citești foarte multe cărți, ești în urmă cu lecturile și nu ai cum să recuperezi, nu ai cum să scrii ceva bun cu ceea ce ai citit până acum. Să scrii e mai mult decât poți tu înțelege.
Poate de aceea nu mă pot considera scriitor. Poate de aceea după ce scriam, o perioadă simțeam cum tot ce am scris se duce ca un bolovan la vale, tocmai în momentul în care aș fi fost aproape de o culme. După care coboram în vale pentru a (re)începe să urc bolovanul.
Acum, ca personajul din cartea lui Camus, urc cu bolovanul spre vârful dealului, dar când simt că ceva devine formal sau inutil, mă opresc la mijlocul dealului și dau drumul bolovanului, ba chiar îl împing. Apoi pun mâinile în buzunar și cobor fluierând.

p.s. ceea ce mi se pare interesant că din toată acea carte am luat doar imaginea bolovanului pe care îl impingi spre prăpastie și nimic din teoria despre absurd și sinucidere (ceea ce mă face să cred că, totuși, sunt un tip norocos)

p.s.2 din categoria „nu m-am putut abține”: în clipul de mai jos cântecul e în românește, dar imaginea este de la o înregistrare realizată în limba germană.

[youtube http://youtu.be/OYtIyOdgfTc]
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s