Despre acele stări

Mă gândeam la acele zile in care am început să scriu pe acest blog. Scriam în fiecare zi ceva despre una din stările mele. Iar ceea ce scriam postam pe blog. Să spunem că într-o zi mă simțeam departe de lume. Că aveam impresia că totul e sfârșit, că totul e fără sens. Apoi începeam să descriu starea respectivă. Spuneam, de exemplu, că mă simt ca o coajă de pâine uitată pe o masă pe hol și că nu mă interesează dacă cineva va mai ajunge pe acel hol, iar dacă ajunge, nu mă interesează dacă mă va arunca, pe mine-coajă de pâine, la coș sau mă va face bucăți și da firimiturile la vrăbii. Sau, alt exemplu, să spun că stau într-un colț al camerei, pe jos, cu capul în mâini și cu ochii închiși.

Ei bine, mai întotdeauna cineva îmi scria un comentariu în care încerca să-mi explice, să-mi clarifice starea în care mă aflu, sa ma salveze. Lăudabilă intenție. Trecem peste faptul că poate nu vroiam să fiu salvat, că nu vroiam ca cineva să-mi explice ce mi se întâmpla (pornind de la premiza că nu pot conștientiza starea mea). Atunci încercam să le spun că, dacă descriu pe blog  acele imagini, nu o fac pentru ca cineva să-mi plângă de milă, ci pur și simplu pentru că sunt niște stări, sunt niște ”picături de gânduri” (vechea denumire a blogului), și de cele mai multe ori provin din categoria, ce-ar fi dacă. Ca să citez din clasici (reclame): pe atunci, în general, ”mă simțeam bine în pielea mea”.
Și mai aveam un ultim argument: dacă scriam însemna că mă simt bine, pentru că atunci când nu mă simțeam bine, nu scriam. Beția, voluptatea necazurilor nu era starea în care să pot scrie.
Pe de altă parte nu vroiam să descurajez ”salvatorii”. Era o senzație drăguță să simți că cineva se gândește la tine, că cineva dorește să te ajute (chiar dacă îmi vine în minte scena cu bătrâna care e trecută strada deși nu vroia să treacă strada). Eu mă simțeam bine pe trotuarul pe care eram, chiar dacă criticam găurile din asfalt.

Astăzi când am împlinit 17910 zile și 1150 de zile de când am scris prima oară pe blog, îmi dau seama că cititorii acestui blog, s-au schimbat, s-au maturizat și citesc zâmbind discret ceea ce scriu. Adevărul e că nici eu de mult nu am mai scris despre cum stau într-un colț al camerei, pe jos, cu capul în mâini și cu ochii închiși. Asta, poate, pentru că m-am maturizat și eu?

[youtube http://youtu.be/bNbTC6xLVg0]
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s