Reîntâlnirea întîlnirii

lui Borjes ale cărui cărți mi-au vegheat adolescența

Era într-o duminică după amiază pe când orașul era pustiu. Mă plimbam pe stradă, erau puțini trecători, străzile erau pustii așa orăsul părea că revenise la vremurile mai vechi când parcă și oamenii erau mai puțini. Poate de aceea mi-am amintit de acea zi cînd eram în liceu și duminică preferam să mă plimb prin oraș, pentru că parcurile erau pline de oameni. Cînd s-a lăsat seara mă hotărîsem să cobor la metrou. Era stația de la Piața Unirii. Era pentru prima oară cînd mergeam cu metroul. Eram un pic emoționat, aveam în buzunar moneda de un leu și mă gîndeam să aștept pe cineva  să văd cum pune moneda în aparat și ce trebuie să fac pentru a trece, pentru a putea să ajung la metrou.

Caut cartela prin buzunar și nu o găsesc. Mă uit împrejur să văd dacă nu cumva mi-a căzut. Observ că de la metrou au dispărut și aparatele în care puneam cartela… Erau din nou acele aparate în care trebuia să pui moneda de un leu. Duc mîna în buzunar și simt că am o monedă buzunar. Nu mă uit la monedă și o pun repede în aparat. Trec. Cobor și ajung în stație. Nici urmă de reclamele care împînzesc acum stațiile de metrou. Mă așez pe un scaun în așteptarea metroului. „Poate visez” îmi spun. Un tînăr se plimbă prin fața mea. Mă uit la el și mi se pare cunoscut. Nu pot spune doar că l-am văzut undeva, e ceva mai mult. Îl cunosc foarte bine, aproape că-i ghicesc gesturile. Știu că se uită cu coada ochiului la mine și că privirea mea fixată asupra lui îl jenează, dar știu că nu va avea curajul să-mi spună ceva. Se va duce în partea cealaltă a peronului, dar va continua să se uite la mine. Deja-vu. Tînărul se duce într-adevăr în partea cealaltă a peronului. Ar vrea să iasă de la metrou, dar nu mai are bani de bilet și pînă acasă ar trebui să schimbe vreo două autobuze. E la fel de ghinionist ca mine și, dacă ar merge fără bilet, sigur l-ar prinde controlorii de la ITB. Aș vrea să mă duc la el să-l întreb de unde știu toate acestea despre el. Dar nu o fac pentru că-mi amintesc că atunci acel bărbat s-a uitat la mine, a așteptat să mă întorc spre el, mi-a zîmbit și apoi a plecat.

Și într-adevăr cînd tînărul s-a întors spre mine, i-am zîmbit. Apoi m-am ridicat și am ieșit de la metrou. Ajuns în stradă mi-am spus: „Scriitorii de sf s-au înșelat. M-am întâlnit cu mine, cel din liceu, și nu s-a produs nici o ruptură în timp sau spațiu”. Și, pentru că era destul de târziu, am luat un taxi spre casă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s