Amintire cu Robert

DSCN8290Odată, în acele vremuri în care eram un altul care acum nu mai sunt, mergeam cu băiatul în parc, nerăbdători – el să exploreze parcul părăginit, eu să stau liniștit pe o bancă să citesc. Mergeam prin iarba rărită, treceam prin zona ambalaje aruncate aleator pe jos, ajungeam într-o zonă de relativă curățenie. Mă așezam pe o bancă, deschideam cartea. De fapt era o recitire, ciclul Fundației lui Asimov. Intram în lumea profesorului Seldon, timp în care Robert aduna pietre, mergea pe malul lacului, nu sta așa aproape îi spuneam, se dădea câțiva pași înapoi, e bine de aici tati, da, el se întorcea spre lac și arunca piatră cu piatră. Pagină cu pagină, Seldon construia psihoistoria, mai ridicam ochii, Robert, aruncase toate pietrele în apă și acum găsise un copil și construiau împreună un castel de nisip. Un tramvai mergea pe șinele de lângă lac, Seldon se suia pe benzile rulante, lua o mașină, aud deodată, „uite aici era mașinuța”, un tată cu o privire obosită și un copil resemnat priveau o mașinuță galbenă uitată în iarbă. Robert îi priveau cu atenție, dar ei nu se uitau la el, „ o luăm sau o lăsăm aici”, spuse tatăl obosit, „dacă o lăsăm aici știe să vină singură acasă?”, întrebă copilul, „nu” răspunse tatăl serios și parcă mai obosit, „atunci s-o luăm”, zise copilul și luă mașina și o puse într-o plasă. Robert îi privi cum se îndepărtează, prietenul lui cu care făcuse castelul plecase. Apoi se uită la o femeie care trece încet pe lângă el. Femeia ține o țigare în mâna dreaptă și o plasă în mâna stângă. Robert o privește cu atenție, Seldon mă aștepta cu crizele lui în carte, dar nu prea mai am chef să citesc, am și eu o plasă și pun cartea în plasă. Semințe băieții, semințe, spune o altă femeie ce trece cu o pungă de semnițe din care ia câte un pumn de semnițe. Femeia merge agale, semințe băieți, semințe, așa de parcă ar spune, ce viață mai avem și noi. Pare tristă. Din când în când scuipă cojile pe jos. Robert nu se uită la ea, s-a suit pe topogan, alunecă, ajunge jos, se duce la scări, urcă, își dă drumul pe topogan. Pe malul lacului trece un om cu o turmă de capre, soarele înroşește cerul, vântul a început să bată ușor.
– Mai stăm Robert? îl întreb.
– Încă un pic, spune el
Femeia cu semințe se întoarce, nu mai mănâncă din semințe, și spune cu un aer neconvingător, aproape melancolic, „hai măi băieți, semințe băieți, pe gustate băieți”. Robert se oprește, o privește un pic, apoi fuge la scările topoganului. Într-un final, când se lasă seara, reușesc să-l desprind pe Robert de topogan, „m-am dat de o sută de ori”, spune el cu satisfacție în glas, da așa e, îi confirm eu, chiar două sute de ori, îi mai spun și el pare mulțumit. Când să ieșim din parc, Robert se întoarce spre lac și spune:
– A fost plictisitor de frumos!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s