Să mergi pe drumul cel mai lung

Obosit, după o zi de alergături. Aceste alergături, alergări spre rezolvarea a tot felul de probleme. Alergăturile unei speranțe a ajungeri spre un liman mai liniștit. Dar îmi dau seama că alergând, sperând mă pierd pe mine, mă pierd de mine, nu mă mai regăsesc. Mi se întâmplă chiar să mă opresc în mijlocul drumului, de fapt al trotuarului, și să mă întreb ce e cu mine. Dar „mine” a rămas undeva în urmă, iar eu degeaba mă uit de-a lungul trotuarului așa cum m-aș uita pe un drum, așa cum aș sta într-o stație în care nu mai vine autobuzul. Oprit pe trotuar, privesc oamenii din jurul meu și mi se pare că mă (re)văd în fiecare trecător cu privirea încruntată, preocupată, trecător ce trece cu pași grăbiți spre o destinație necunoscută, irecognoscibilă. Privesc doi tineri ce trec zâmbitori pe drum, dar nu mă regăsesc în privirile lor. Cândva eram si eu așa, trecând nepăsător pe drum, trecând nepăsător pe lângă adulții plini de griji. Duc mâna la buzunar și găsesc căștile. Scot telefonul, dar nu pentru a vorbi cu cineva. Mă uit în lista de melodii și găsesc o melodie veche și odată cu acea melodie (re)găsesc și un zâmbet vechi, Pun căștile în urechi, pornesc muzica, scutur zâmbetul de praf. Privesc în jurul meu fără un motiv anume. Îmi pun mâinile în buzunar și o pornesc spre casă. Alegând desigur drumul cel mai lung.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s