Pe scaunul din spate

Există locuri, momente ce se impregnează în memorie atât de puternic încât, revenit după niște ani în acel loc, ceva se trezește în tine. Desigur, mintea te-a protejat și a șters din amintirile curente, acele întâmplări. Acea amintire, ca un  fișier protejat de o parolă, stă ascunsă și nu ai cum să o faci să revină. Și deodată, cineva spune parola, ajungi în acel loc, situația rimează un pic și amintirea se deschide cu puterea unui pârâu de munte umflat de ploile de primăvară.
Și că tot vorbeam de primăvară, ajungem la acea primăvară în care Adam și Chiril plecaseră la munte cu gândul să urce până la o cabană, „de unde peisajul e minunat”. Cel puțin așa spusese Chiril. Adam însă nu mai vroia să urce din cauza ploii mărunte ce se pornise de cum coborâseră din tren.
– Hai, mă, spusese Chiril, nu ne face pe noi un noroi să ne întoarcem.
– Eu nu merg acolo. Nu văd ce bucurie poți să ai să urci prin noroi. Am plecat.
– Ești un fraier, spuse Chiril nervos și o porni pe o potecă spre cabană.
Adam se duse în gară și văzu că următorul tren era peste vreo 5 ore, așa că încercă să găsească o ocazie să ajungă la București. Se opri la marginea drumului, nu prea spera să vadă vreo mațină oprindu-se, niciodată nu avusese noroc cu așa ceva. Totuși prima mașină la care făcu semn, opri. Mirat, Adam se apropie. Deschise ușa și primul reflex a fost să închidă ușa și s-o ia la fugă. În loc de asta, spuse „Mulțumesc” și se așeză pe scaunul din spate lângă Olga. În mintea lui începu să se deruleze repede acea amintire pe care și-o refuzase atâta vreme:
Acum patru ani mergea pe marginea străzii, o mașină s-a oprit. Cineva lăsase geamul jos și întrebă, tu ești Adam, da eu sunt, eu sunt prietena lui Chiril, hai că te luăm până la următorul oraș. Adam se suise în mașină pe scaunul din spate lângă Olga, ei sunt prietenii mei, spusese ea, dar Adam, deși auzise numele lor, nu și le putea aminti. Olga lângă el, parfumul ei, avea ceva din aerul lui Eva, dar era mult mai mult, el roșise, Olga zâmbi, „m-am certat cu Chiril”, i-a zis încet la ureche. Ajunși în oraș ea l-a întrebat dacă nu vrea să rămână cu ea în seara aceea. Și seara s-a făcut noapte și noaptea zi, apoi încă o noapte, până Adam nu mai știa cât timp trecuse. Și nici măcar nu-i păsa. Deodată, într-o dimineață, Olga s-a trezit și, în timp ce făcea cafeaua, i-a spus:
– Mă întorc la el.
– De ce?, întrebase Adam.
– Pentru că asta a fost tot, a zis ea.
– Și? întrebă Adam
– Și atât, altă dată n-o să mai fie.
– Bine, a zis el.
Ea a plecat și el a rămas în camera de hotel.
– Îl mai știți pe Adam? zise Olga deodată.
– Prietenul tău pe care l-am luat în mașină acum trei ani? zise bărbatul.
– Patru ani, zise Olga. Ai memorie bună.
Nici acum Adam nu-și aminti cum îi cheamă pe prietenii Olgăi, dar îi fu jenă să întrebe. Fără nici o legătură cu asta se gândi la Chiril care la ora asta urca pe o potecă plină de noroi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s