Fragment – 1981

Am găsit printre niște foi un început de roman. Atunci, la 17 ani, fiecare bucățică de proză pe care începeam s-o scriu era proiectată să ajungă un roman. (Abia mai târziu mi-am dat seama că nu am răbdarea să scriu așa ceva, așa că le-am spus schițe). Desigur povestirea era despre un elev ce scria poezii și a avut (proasta) idee să le citească într-un cenaclu. Am lăsat textul (aproape) cum l-am scris atunci :

Priveam strada înzăpezită. Și pustie. Am lăsat în urmă râsetele. Aș fi vrut să le spun ceva celor ce râseseră de mine, dar ceva mă oprea. O fată trecu pe lângă mine. Mi-a zâmbit. Aș fi putut să-i zâmbesc și eu, s-o iau de mână și să-i spun că e frumoasă și că în seara asta mă simt îngrozitor de singur. Apoi fata a trecut mai departe. Și eu poate am ratat o șansă să nu mai fiu singur în seara asta.
Am ajuns în parc. Vechiul și veșnicul parc. Cred că în viața fiecărui om trebuie să fie un parc unde să se poată refugia când vrea să scape de lume. Și acum încă mai îmi răsună în ureche acele râsete. Intru în parc.
Aici vântul vorbești prin copaci. O să mă așez pe o bancă și voi aștepta ca ninsoarea să se aștearnă pe mine ca-ntr-o poezie de Bacovia: „Și ningă … zăpada ne-ngroape”
– Nu trebuia să pleci!
Speriat m-am întors spre acea voce. Era un tip de la cenaclu.  Ce-o mai vrea și ăsta?
– Am zis că nu trebuia să pleci, repetă el un pic mai timid.
– Bună seara, i-am zis cu răceală.
Oricum nu e treaba lui. Am făcut ceea ce am făcut și gata!
– Ți-am adus poeziile lăsate acolo.
– Acolo? … Ah, la cenaclu. Mulțumesc, nu trebuia să te deranjezi.
– Știi, mie mi-au plăcut poeziile tale, zise el.
E clar. Acum începe să mă compătimească: vai, vai ce rău îmi pare. Ei nu te-au înțeles, dar tu trebuie să fii deștept, nu că până acum ai fi fost prost.
– Nu vreau să te consolez. Oricum nu mă pricep, zise tipul deodată.
– Spune-mi ce vrei de la mine! i-am strigat. Mi-ai adus poeziile? Îți mulțumesc! Vrei să te plătesc pentru asta? N-am nici un ban. Lasă-mă în pace!
– Bine, te-am lăsat, a zis el și a plecat.
Tipul s-a dus și s-a așezat două bănci mai departe. Parcă, totuși, îl știu de undeva. De la blocuri? Nu. De la liceu? Mă, să vezi că de acolo îl știu. Mă ridic de pe bancă și mă duc spre el. Îi voi spune ceva hau-pău/ îmi pare rău:
– Știi, am început eu să-i spun, când ai venit eram foarte supărat și de aceea poate că nu m-am purtat cum trebuie. Uite, îți mulțumesc pentru că mi-ai adus foile și îmi pare rău pentru modul în care m-am comportat.
– Nu-i nimic, a zis el zâmbind. Era normal.
Tipul începe să-mi devină simpatic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s