Ultima noapte


Am găsit prima schiță pe care am scris-o în clasa a noua. Desigur au mai fost și altele înainte, dar eram nemulțumit de ele. Într-o zi (prin clasa a 12-a) am făcut greșeala să le recitesc. Eram atât de jenat de ele încât le-am rupt pe toate. Despre cum a supraviețuit această schiță am să scriu altă dată. Schița se numește „Ultima noapte”:

Am lăsat carnetul cu însemnări pe birou, am luat ceasul și am ieșit pe balcon: «Azi ultima seară a clasei a noua. Cît de mult am așteptat această clipă. Am visat-o în serile de toamnă, în nopțile de iarnă, la școală primăvara. Iar acum, odată cu vara, în sfârșit a venit și această zi cînd s-a terminat anul școlar. E deja 11 și jumătate. Radioul, pe care-l luasem, continua să cînte. Mi se părea că am trecut într-o altă lume unde mișcările sunt mai lente. Ce-o fi făcînd Ea acum? Ea era o fată pe care o văzusem și apoi am discutat cu ea… Dar oare asta e iubire? De vreme ce mă gândesc la ora asta la ea, e deja 12 fără 10, e clar că da. Și totuși clasa a noua nu a fost chiar atît de groaznică…
– Emisiunea pe unde ultrascurte încetează, se auzi vocea crainicei de la radio.
Deci e deja ora 12. Dar ce importanță are timpul? Am aruncat ceasul, la întîmplare pe balcon.
Ea a fost partea bună a clasei a noua, iar liceul a fost partea proastă. Căci ce este un liceu? Profesori, colegi, teze extemporale, lupte victorii, deznădejdi, amăgiri, înfrîngeri.
– Ești puțin prea supărat pentru vîrsta ta, se auzi o voce în mintea mea.
Era vocea unui prieten. Ia să vedem ce mai am prin Mintea asta. Uite un batrîn:
– Ei, acum pleci, iar eu voi rămîne iar singur. Cine știe, poate într-o zi o să ne vedem pe stradă, iar nici nu o să ne recunoaștem. De aceea, cînd ai timp, revino prin parc. Aici te va aștepta mereu un bătrîn prieten.
Cine o fi bătrînul? O victimă a Memoriei mele. Îi voi spune Cel de Care M-am Despărțit.
Ia uite ce am mai găsit în Memoria mea: o cutie. O deschid și găsesc o poezie cu o dedicație: «Dedicată lui Marina pe care o voi iubi întotdeauna». Ce jurămînt de băiat prost! Dar să citim poezia:

«Și privind la ai tăi ochi
Ce vorbele-mi tulbură
Mă-ntreb de ai să poți
Inima să-mi fură».

Tulbură rimează cu fură? Poate dacă lungesc un pic ă-ul de la sfîrșit. Restul poeziei a fost șters de timp. Ar fi trebuit ca timpul s-o fi șters cu totul.
«Nu ai dreptul să rîzi de noi!» se auzi glasul Amintirilor.
Bine. Scuze. Nu mai caut nimic ca să nu mai spun nimic.
– A fost ora cinci! se auzi vocea crainicei în radio.
Dar ție cine ți-a mai zis că îmi place să știu mereu cît e ceasul?… Deci încă puțin și Ultima noapte se va termina! Ce frumos miros florile de pe balcon! Parcă ar fi parfumul Ei. Atunci cînd am dansat ultima oară.
Undeva, la o casă se auzi strigătul unui cocoș. De pe cer noaptea plecase. Unii se scoală odată cu cocoșii, eu mă culc cînd se scoală ei. Intru în casă și lovesc ceva. Era ceasul. Se oprise la ora 12 și cinci minute. Ce păcat că timpul nu poate face la fel!
Undeva, la un alt radio, dintr-o altă casă, se auzi vocea crainicului:
– Bună dimineața, dragi ascultători! Astăzi 16 iulie soarele va răsări la ora cinci și patruzeci și cinci de minute și va apune la ora 20 și cincizeci și cinci de minute. Vă trasmitem buletinul de știri!
Începuse o nouă zi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s