Când am ieșit din parc tocmai se însera (I)

Povestirea de mai jos reprezintă o primă formă a schiței „45 de ore” ce se află în „Oglinda”. Această primă versiune am scris-o în 1991. Trecusem printr-un parc unde fusesem martor involuntar la o ceartă între un băiat și o fată:

– De când nu ai dormit? mă întrebă Chiril.
M-am uitat la ceas:
– Au trecut două ore.
– Ascultă la mine: nu-s de noi concursurile astea! Bea un pahar de vin și du-te și culcă-te.
Deodată sună telefonul. Chiriac îmi făcu semn să stau liniștit și dispăru pe ușă. M-am întins pe pat. Vedeam pe fereastră blocul de vis-a-vis și o fetiță ce stătea pe balcon și arunca hârtii peste balustrada balconului. Când Chiriac reveni în cameră fetița mai avea în mână doar două hârtiuțe.
– Te-ai hotărât, domnul meu, să dormi? zise Chiriac văzându-mă întins pe pat.
– Nu, stăteam și priveam la fetița din blocul de vis-a-vis.
Chiriac se uită și el la fetiță și spuse:
– Cam mică. În altă ordine de idei ce ai spune că mergem deseară la un chef?
– La cine? am întrebat.
– La Kira. Începe pe la zece. Cheful.
– Ok.
Chiril mai bău un pic din pahar după care-mi spuse:
– Sper acum, domnul meu, că ai să mergi să dormi un pic.
– În nici un caz, i-am zis ridicându-mă. Trebuie să plec.
– Unde pleci, măi! Mai stai domnul meu, mai stai.
Totuși am plecat. Când am ieșit în stradă mi-am dat seama că oboseala îmi trecuse. Am pornit-o prin parc. Trecând pe lângă o bancă am văzut niște picioare frumoase ce-mi păreau cunoscute. Ridicând privirea am recunoscut-o pe Ida.
– Ce faci aici? am întrebat-o.
– Te-am văzut venind, așa că m-am așezat pe o bancă să văd dacă ai să mă observi.
– Te-am observat, i-am zis.
– Mai degrabă picioarele mele… Vroiam să te întreb: tu nu mai vii pe la liceu?
La liceu picioarele nu erau așa frumoase ca aici în parc.
– Sufăr de profesorită. Adică silă de profesori, i-am zis.
– Acum s-au schimbat multe, mi-a zis ea.
Ea mirosea a frezii și nu privea spre mine. Eu tăceam și priveam un pic mirat un cal alb ce alerga pe stradă.
– Niciodată nu am știut ce e în mintea ta, spuse ea deodată.
Calul cel alb se oprise privind polițistul ce venea în fugă. Când polițistul vru să apuce căpăstrul, calul se feri și o luă la fugă. M-am întors spre Ida și am mângâiat-o ușor pe obraz.
– Ești frumoasă, i-am zis.
Ea m-a privit încruntată și mi-a zis nervoasă:
– Lasă chestiile astea și mai bine dă-mi o țigare.
Am scos pachetul. Ea scoase ușor o țigare din pachet. Aprinse țigarea și trase un fum. Plămânii ei s-au umplut de fum și mintea mea de gânduri.
– Chiriac mi-a zis că ești aici și că nu ai dormit de 30 de ore. Ce rost are să încerci să nu dormi 45 de ore?
„Aceasta e competiția”, mi-am zis, „mereu când încerci să faci ceva va apărea cineva care să-ți arate că nu e bine să încerci. La început Chiriac. Acum Ida. Mai târziu poate Kira.”
– Nu zici nimic? spuse Ida. De ce taci? Zi-mi și mie: nu e stupid să nu dormi 45 de ore? De ce 45 și nu mai multe? Sau mai puține.
– Poate din același motiv din care vulturul mânca ficatul lui Prometeu, i-am zis.

Anunțuri

Un gând despre „Când am ieșit din parc tocmai se însera (I)

  1. Pingback: Când am ieșit din parc tocmai se însera (II) | "DEMDECE"

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s