Nu știam (amintire din februarie) (r)

Schița inițială a fost scrisă pe 22 mai 2012. Acel februarie din 2012 în care oamenii ieșiseră în Piața Universității:

Adriana închise televizorul. Nu știa de ce îl deschisese. Privise câteva clipe oamenii strânși în Piață, își aminti de decembrie și închise televizorul. Parcă nu-și găsea locul în casă. De fapt nu-și mai găsea locul în această țară. Privi calendarul din bucătărie. Mai avea o săptămână până va pleca. Definitiv. Nu spusese nimănui de plecarea ei, pentru că nu avea chef de discuții pe tema asta. Privi prin bucătărie și văzu vasele nespălate din chiuvetă. Dădu drumul la apă și începu să le spele. Deodată sună telefonul:
– Da? spuse ea.
– … bună, sunt Adam. Nu mă așteptam să răspunzi.
– Nici eu nu mă așteptam să mă suni, dar am răspuns. Ce mai faci? spuse ea.
– Asta vroiam eu să te întreb, spuse Adam amuzat.
– Ce fac eu? Treabă prin casă. Vrei să ne vedem?
– Văd că ești foarte directă azi.
– Stai să vezi cum o să fiu mâine… Deci, vii sau nu?
– Da, zise Adam puțin intimidat.
– Te aștept, zise Adriana și închise mobilul.
Adam. Medreu când se gândea la el, în minte îi venea mutrișoara lui atunci în școală. El era în clasa a doua, ea în clasa a șaptea. Pe atunci această diferență între ei părea imensă. Apoi această diferență parcă se micșorase. Se auzi soneria.
– Intră! strigă Adriana.
Adam deschise ușa.
– Dacă era altcineva? zise el.
– Vrei o cafea? spuse ea de parcă nu ar fi auzit întrebarea lui Adam.
– Da, ar fi bine… Adriana, cum poți sta în casă, să faci treburi casnice în vremurile astea?
– Ce vremuri? zise Adriana punând ibricul pe aragaz.
– Oamenii ies în stradă, guvernele cad …
Adriana pusese două lingurițe de cafea în ibric apoi se întoarse spre Adam.
– Când mă întrebi astea mi-amintesc de soacră-mea la revoluție, în decembrie…
– Ai fost măritată? o întrerupsese Adam.
Ca să nu-i răspundă Adriana începu să-i povestească ceva. Nu se gândea la cuvintele pe care le spunea, răspunde mecanic la întrebările lui Adam.

Își aminti de Andrei. Dimineață totul părea bine, Andrei stătea la masă și bea încet din cafea. Deodată el zise:
– De ce nu mi-ai zis că ți-ai găsit de lucru în Franța?
– Pentru că nu e treaba ta, zise ea.
– Și treaba mea care e? zise Andrei un pic agresiv.
– Când ai venit aici, știai că nu e ceva de durată, zisese Adriana.
– Și să înțeleg că timpul a expirat?
Adriana se întoarse spre el și-l privi tristă.
– Nu merit nici măcar un cuvânt? strigă Andrei…. Probabil că crezi că nu merit nici măcar să stau cu tine, mai zise el și apoi ieși din bucătărie.
După un timp Adriana auzi ușa de la intrare trântindu-se și știu că e din nou singură.

Deodată își dădu seama că Adam tăcuse. Se întoarse spre el și-l întrebă:
– Ce este?
– Aștept morala povestirii, zise Adam.
– Morala… morala, repetase ea privindu-l. Morala e că poate ar trebui mai întâi să rezolvăm revoluțiile din viața noastră și …
Adriana se așezase pe scaun și începuse să plângă.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Adam mirat.
– M-am săturat. M-am săturat de serviciul ăla, de zâmbetele pe care trebuie să le afișez mereu… Și m-a lăsat și Andrei.
– Andrei? întrebă Adam.
– Da, Andrei. Nu-l știi. Aveam și eu pe unu’, că e bine să ai așa unu pe lângă casă …
– N-am știut, spusese încet Adam.
– De fapt tu nu știi nimic despre mine, răspusese Adriana.
Apoi luă ibiricul de pe aragaz și-i puse cafea într-o ceașcă lui Adam. Văzându-l atât de jenat, ea îi zâmbi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s