Cel ce ar fi putut fi


Inițial Adam se urcase într-un autobuz, dar când văzu vremea însorită, își dădu seama că nu se grăbea nicăieri, că o plimbare prin parc i-ar fi prins bine. Mai rămase în stație privind autobuzul care se îndepărta de parcă i-ar fi fost teamă ca nu cumva autobuzul să nu se întoarcă și să-l ia și să-l ducă acasă. Privea prin stație de parcă ar fi căutat pe cineva și atunci îl văzu pe Sorin. Adam stătu câteva secunde gândindu-se dacă să-l abordeze pe Sorin. Ce ar fi putut să-i spună? Se întâlniseră de vreo 2-3 ori, schimbaseră câteva cuvinte politicoase între ei, așa cum dai o carte de vizită, pentru că ți-ai făcut cărți de vizită și nu ai ce să faci cu ele în buzunar. Și acum Sorin venea încet spre Adam, având un zâmbet ca o grimasă, ca o rămășiță din alte vremuri. Sorin albise și părul acela alb părea fals ca și zâmbetul. Totuși Adam simți nevoia să-i vorbească.

– Sorine, salut Sorine, zise Adam când Sorin ajunse în dreptul lui.
Sorin se opri, îl privi pe Adam examinându-l din cap până în picioare. Fără să renunțe la zâmbet, Sorin ridică ochii și-l privi fix în ochi pe Adam.
– Adam. Îți aduci aminte, ne-am cunoscut la prima nuntă a Olgăi.
– Adam, Da, da. Prima nuntă, zise Sorin râzând puțin forțat. Una din lungul șir… Salut Adam. Ce mai faci?
– Bine. Știi te-am mai văzut pe aici, dar nu am avut curajul să te opresc.
– N-ai avut curajul, zise Sorin ca pentru el. Trebuie uneori să ai curaj în viață, mai zise Sorin privind peste umărul lui Adam.
– Ce mai faci? zise Adam.
– Șirul meu de căsătorii s-a oprit după a doua. Știi, dacă aș fi luat-o pe nevastă-mea cu mine în Anglia poate … sau poate nu. Chiril îmi spusese să am grijă. Și eu nu înțelesesem, dar când m-am întors și am găsit casa goală, i-am zis lui Chiril, de ce nu mi-ai zis mă și Chiril mi-a spus cum era să-ți spun, iar eu mi-am dat seama ca era un ticălos. Apoi am terminat cu divorțul, i-am lăsat tot și am plecat în Anglia, apoi în Canada, dar tot nu mi se părea că aș fi fost destul de departe, așa că am plecat în Australia.
– Și acum ai revenit? întrebă Adam în timp ce se gândea că poate totuși nu a fost o idee bună să-l oprească pe Sorin.
– Nu mi-am revenit, zise gânditor Sorin. Acolo nu e locul meu, iar aici nu mai am loc. Știi frate-miu s-a ratat. El era inteligent. Acum e în Canada și nu mai vrea să știe de nimeni. Trăiește din ajutorul de șomaj și nu-mi răspunde la telefon… Nu știu de ce am revenit în România. Uneori mă gândesc că poate ar trebui să trăiesc într-un avion, așa suspendat în aer cred că mi-aș găsi locul… Scuze. Acum trebuie să plec. Trebuie să trec prin piață unde e un tip care-mi păstrează mereu un ziar, apoi mă duc în parc să citesc ziarul. Mi-a părut bine că ne-am întâlnit, zise Sorin întinzând mâna spre Adam.
Adam îi strânse mâna și apoi îl privi cum Sorin se îndepărtează, așa cum privise autobuzul plecând din stație. Adam încercă să-și amintească ceva frumos despre Sorin, dar nu reuși să-și amintească nimic. Fără să-și dea seama, Adam se sui în autobuzul venit în stație. Apoi ușile s-au închis și acest autobuzm ca și celelalte, se îndepărtă până dispăru după colțul unei clădiri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s