E din nou seară

… și eu încep să nu mai știu asta. Prins în vârtejul acestor zile, în care lucrurile forfotesc în jurul meu. Aș vrea oare să le spun să se oprească? Nu. Oricât de frumoasă și melancolică ar fi imaginea mea undeva pe o bancă scufundat în amintiri mai am un pic de simț practic.

Dar nu pot scăpa de momente ca acesta în care aș vrea să fiu departe: departe de griji, departe de gânduri, departe de mine. Să mă pierd, să nu mă mai găsesc. Să fiu doar ceea ce mă înconjoară. Să fiu dimineața unui măr înflorit, a unui cer cu nori pufoși, a unei cafele băute pe marginea unui râu. Iar liniștea să fie atât de plină încât nici clipocitul apei să nu o poată stinge.

Sau mai bine fără cafea. Întins pe jos pe iarbă. Pot renunța și la râu. Doar liniștea. Acea liniște ce o aud uneori după ce se termină o melodie frumoasă care, deși nu o mai aud cu urechile, o simt cântând în suflet.

Apoi se va face ziuă, și această postare va sta pe blog, iar eu voi fi undeva pe stradă gândindu-mă la cântec, la voci, la versuri, la „comhoum”-ul meu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s