Astăzi și ieri

stadionLa finalul (fericit) al meciului, ca antrenor, stau pe marginea terenului și privesc bucuria jucătoarei. Lumea o felicită, ea zâmbește fericită. Într-un sac pun fricile, emoțiile, speranțele, neîncrederile. Închid sacul bine și, ca un marinar, arunc sacul peste umăr si o pornesc spre ieșirea din stadion. Simt că am devenit invizibil.

Acum e momentul în care, ca un bandaj pus peste o rană, îmi amintesc de început. Acel început în care majoritatea propozițiilor începeau cu, nu cred că, nu o să pot să, nu am cum. În care nesiguranța era prezentă în fiecare dimineață alături de cafea și de biscuiți (uneori mai erau și pișcoturi). Și mușcam din nesiguramță, până ce rămâneau doar firimituri pe care le strângeam cu grijă. Apoi acopeream totul cu un zâmbet. Nu prea larg ca să nu dau de bănuit.

Aveam grijă ca zborul jucătoarei să nu fie prea înalt pentru ca ridicarea de după cădere să fie cât mai ușoară.

pentru a citi toată postarea dați un clic aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s