Într-o frumoasă toamnă el își aminti (fragment 6)

Am găsit zilele acestea prima schiță despre Adam și Eva. E doar un fragment pentru că la acea vreme vroiam să scriu ceva mai mult:

toamna– De ce crezi tu că trebuie să ajungi scriitor? îl întrebă ea.
Apoi Eva tăcu. Îl privea calmă, așteptând un răspuns. Cafeaua aburindă pe masă, privirea ei pe buzele lui. Întrebarea ei revenea din când în când, așa cum în fiecare dimineață înainte să plece la liceu, părinții îi spuneau la micul dejun aceleași lucruri, de ce nu poți fi și tu un băiat ascultător, de ce nu poți să-ți ții și tu gura, să nu mai intri în atâtea belele.
– Vrei să spui că nu-ți place ce scriu? o întrebă Adam smulgându-se din gânduri.
– Vreau să spun că nu ești, nu poți fi perseverent, răspunse ea,
Și atunci începu o ceartă ca multe altele, mereu și mereu aceleași reproșuri.

.2. „În fiecare scorbură era așezat un zeu”

” Văd că nu mai scrii
Sunt în criză.
Adică?
Stau, vreau să iau creionul în mână și nu pot să scriu ceva.
Păi, Adam, nu trebuie să scrii. E suficient să povestești.
Nu pot face asta oricum.
Ooo, și încă cum
Dacă nu iese nimic, vor râde, iar dacă voi reuși, de îndată vor pune cine știe ce simboluri în fiecare cuvânt, așa de parcă eu le-aș fi pus.
Ai grijă atunci: nu uita să le explici că nu-i vorba de simboluri.
Va fi prea târziu: ei vor sta împietriți și vor asculta ce voi spune și vor crede că e ceva dincolo de simbol, se vor împiedica de propriile lor cuvinte și vor zice ceva de un metasimbol și vor fi atâția și vor vorbi atât de mult, încât voi ajunge să-i cred și să-mi înțeleg povestirea de parcă un străin ar fi scris-o.
Și așa ușor renunți?
Nu renunț, sunt în criză.

pentru a citi toată postarea dați un clic aici