Final

Acum că am ajuns aici mă opresc un pic. Mă uit în urmă ca-ntr-o cutie unde, ridicând capacul, dau de un geam prin care văd ce e în cutie, dar nu pot atinge nimic. Caut cu privirea. Desigur mi-ar fi fost mai ușor să fi scos lucrurile din cutie, să fi scos întămplările din urmă, apoi să pun la loc doar întâmplările care cred că sunt convenabile. Dar dacă vreau să duc mâna în urmă mă lovesc de geam. Lovesc de câteva ori geamul, pare destul de gros și sună a prezent. Prezentul, prezența nu o poți sparge, e un zid între tine și neatinsul, intangibilul unor vremuri ce au trecut, așa cum au trecut. Apoi stau și mă gândesc că e normal să nu le pot schimba, pentru că tot ce e acolo m-a adus aici și dacă aș schimba ceva, chiar și prin omisiune, atunci aș ajunge în altă parte. Privesc în urmă, privesc în cutie.

pentru a citi toată postarea dați un clic aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s