Urcând

Să zicem că sunt jos. Atât de jos încât nici eu nu mă mai văd. Mă caut, mă strig pe mine, dar nu mă aud. Văd doar disperarea, care stă ca un capac peste mine, acoperind, ascunzându-mă de orice privire ce ar putea ajunge până la mine. Nu mai am nici măcar puterea să mă zbat. Privesc spre disperarea de deasupra mea. Până și ea e mai sus de mine. Întind mâna, iau o bucată din disperare și mușc din ea. Are un gust bun. Cum sunt foarte jos și nu mă poate vedea nimeni, mai iau o bucată din disperare, puțin mai mare de data asta, și o mănânc cu poftă. La un moment dat disperarea își dă seama că mușc din ea și ar vrea să fugă. Dar nu are cum: mi-am dat seama că va încerca să fugă, așa că i-am mâncat mai întâi picioarele. Apoi mâinile. Când termin de mâncat toată disperarea, mă șterg pe mâini și-mi spun amuzat: doar atâta era? Părea mai mare.

Mă ridic și privesc în jurul meu. Jurul meu se uită la mine speriat, dar îi spun să stea liniștit, pentru că nu am de gând să mușc din el.

Mă mai ridic un pic, până la înălțimea unui fir de iarbă. Intind mâna spre el, dar firul de iarbă se dă înapoi. Ești prea jos ca să mă poți atinge, spune firul de iarbă. Când am să fiu mai sus nu ai să mă poți atinge tu, îi spun.

  pentru a citi toată postarea dați un clic aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s