Placebo

Stau iar în fața computerului. De fapt nu stau, ci scriu. Deja am ajuns în punctul în care nu mai sunt întrebări. Am să încep prin a rememora etapele: A fost prima zi în care am scris gândindu-mă că poate acest demers nu va reuși (sau poate ar fi trebuit să spun că mi-era teamă ca demersul să nu meargă?). Apoi a venit ziua în care, după ce am scris un număr însemnat de postări, scrisul a devenit un reflex. Și mi-am tot exersat reflexele până la prima teamă. Ajuns la prima teamă m-am oprit și am savurat acea teamă. Pe scurt-scris era următoarea teamă: oare o să mai pot scrie? Până să se prindă teama că devenise subiect de postare, am consumat-o zâmbind. Și am mai scris niște zile. Apoi a venit altă teamă: oare ce scriu, e bine scris? Am privit aceasta teamă în ochi și am acoperit-o cu citatul lui Nichita Stănescu (am pus acest citat în această postare). M-am mai uitat să văd ce temeri au rămas, dar, deocamdată se părea că le consumasem pe toate.

 pentru a citi toată postarea dați un clic aici

Anunțuri