Atunci, acolo

Există acele vremuri, de neatins acum, la care ne întoarcem din când în când cu gândul. Acum îmi dau seama că, deși eu le văd atât de clar în amintirea mea, voi nu aveți cum să știți la ce mă refer. Așa că voi încerca să descriu un pic cum de se întâmplă să-mi amintesc acele vremuri. Orice poate declanșa aceste amintiri. O melodie, o poezie pe care nu am mai citit-o de atunci, o întâlnire cu un vechi prieten (atunci) ajuns (acum) un fost cunoscut. Dar și asta e o minciună, pentru că acum (re)întâlnind acea persoană, prieten/cunoscut îți dai seama că de fapt nu l-ai cunoscut deloc. Că aveai impresia că îl știi, dar privindu-l acum, prin prisma acestor ani ce au trecut între voi, îți dai seama că el era de fapt altfel. Chiar ajungi să-ți spui în minte, cum am putut să fiu prieten cu ăsta? Nu o spui cu voce tare pentru că acum ești matur și știi că, așa cum el nu-ți arată ce gândește de fapt despre tine, nici tu nu e frumos să-i arăți.
Dar m-am abătut de la ideea inițială cam mult. Deci îți amintești acele vremuri, când erai mai naiv și asta te făcea să te simți bine (chiar dacă uneori aveai parte de treziri bruște). Și te scufunzi în acele vremuri: asculți muzica de atunci, cauți fotografii din acele vremuri (dacă nu ai prin casă, poți căuta pe google). Dacă poți lăsa totul în urmă și să mergi prin Parc e perfect. Am scris Parc cu majusculă pentru că fiecare are un Parc, în care si-a petrecut trecerea de la adolescență la maturitate.

pentru a citi toată postarea dați un clic aici