Profesoara

Aveam 15 ani neîmpliniţi, când, la o oră de română, am văzut profesoara intrând prima oară în clasă. Colegele mele erau fascinate de modul în care profesoara îşi asortase îmbrăcămintea cu ochelarii, cu pantofii. Pe mine astfel de lucruri nu mă fascinau. Poate de aceea nu am acordat prea multă atenţie orelor de română. La început. Până într-o zi când ne-a adus o fotocopie după un letopiseţ al lui Miron Costin. (prin 1979 o fotocopie era un lucru rar). Apoi profesoara a început să ne povestească de modul în care a murit Miron Costin, despre Nicolae Iorga care spusese că nu e posibil ca aşa ca un mare cărturar să aibă aşa o moarte. „Fără să ştie că şi pe el îl aştepta o soartă asemănătoare”. Nu ştiu de ce, dar aceste cuvinte m-au făcut s-o privesc altfel pe acea profesoară. Această paralelă între cei doi mi-a apărut atunci ca o revelaţie, ca un nou mod de a privi lucrurile. Am început să merg la cenaclul pe care profesoara îl ţinea în liceu. Nu am avut curajul să citesc niciodată ceva în cadrul acelui cenaclu. I-am arătat însă profesoarei câteva din „scrierile” mele. Mi-a zis să vin să le citesc la cenaclu, dar i-am zis că nu am curajul. Şi atunci profesoara a citit una din schiţele mele la o oră de română. Am fost un pic celebru, am şi roşit un pic atunci şi m-am ales cu eticheta de poet (deşi ceea ce citise profesoara era proză).
Ştiu că mă simpatiza, dar niciodată nu m-a favorizat. Ţin minte că odată ne-a dat de învăţat vreo 10 strofe din „Luceafărul”. Eu am învăţat doar patru strofe şi profesoara mi-a dat nota 4. (desigur mi-am pus întrebarea: oare dacă aş fi învăţat cinci strofe aş fi luat un cinci?)

pentru a citi toată postarea dați un clic aici