Începturi și finaluri

De trei ori am început să scriu această postare. Nu-mi plac începuturile. În general orice început mi se pare o promisiune greu de ținut. Iar promisiunile îmi plac și mai puțin. Pentru că a promite înseamnă a-mi trasa un drum de la care nu mă pot abate. Promisiunea devine ca o pistă luminată în noapte, pe care trebuie să aterizeze visele, dorințele, energia mea. Orice abatere de la această pistă de aterizare înseamna un eșec. Și atunci? Să nu mai îmi țin promisiunile? Un prim pas ar fi să nu (mai) promit. Ideea de promisiune vine din copilărie, atunci când eram învățat să accept compromisurile, când învățam ce înseamnă un șantaj (cuvântul în sine îl învățam mai târziu). Era suficient să promit că nu o să mai fac. Sau putea să mi se ceară promisiunea. De o parte profesorul, de celalaltă părinții, la mijloc eu, cel care mai învățam o lecție. Că în toate lucrurile există un ritual pe care trebuia să-l respect. De exemplu, acolo în fața profesorului și a părinților, trebuia să promit că nu voi mai face. Că ei trebuiau să se uite încruntați la mine, că eu trebuia să plec capul și să privesc șireturile pantofilor. Eventual să fiu și eu incruntat. Dacă reușeam să și plâng un pic, toată lumea era mulțumită. Era un nou început. Era o promisiune. Abia mai târziu am aflat că, de fapt nu prea credea nimeni în aceste promisiuni.

pentru a citi toată postarea dați un clic aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s