Un melc pe frunză

Există amintiri provocate de o melodie, de un zâmbet, de un apus de soare („când femeile sunt atât de frumoase” după cum spunea Camus). Iar dincolo de toate acestea, dincolo de amintire, există o femeie, pe care de cele mai multe ori ai pierdut-o și nu mai ai cum s-o regăsești. Și lucrurile se înlănțuie astfel: melodia, amintirea vremurilor când ascultai acea melodie și dincolo de toate acestea femeia (care nu mai este a ta). Dar mai există și altfel de amintiri. Acelea dinaintea primei femei, când nici măcar o iubire platonică nu te tulbura. Sunt acele amintiri ale gesturilor simple: un melc în iarbă, un val pe o plajă dimineața, perdeaua umflându-se în fața ferestrei. Acele plăceri simple, bucurii pe care un copil sau un convalescent le poate înțelege. Fericirile acestea au de fapt la bază o ieșire din timp, o anulare a timpului. Nefericirea poate fi definită ca o reintrare în timp, ca o sclavie sub stăpânirea timpului. Sau cum spunea Ernesto Sabato, înainte ne era foame și ne uitam la ceas, acum ne uităm la ceas să vedem dacă trebuie să mâncăm (nu am găsit citatul și de aceea nu pun ghilimele). Scufundați în timp ca-ntr-un somn adânc, ne dormim viața între bătăile a două secunde fără să mai simțim durerea acestor lovituri. Serbăm zerourile de după niște cifre cu senzația că am trecut de niște praguri, dar de fapt aniversăm golurile care ne dau impresia că au umplut viața noastră. Desigur, cineva ar putea spune că se serbează și numerele care se termină cu cifra 5. Dar acestea sunt doar o expresie a jumătăților unui zero, jumătate dintr-un nimic ce ne umple zilele. Scriind acestea mintea se revoltă și-mi strigă: nu e adevărat ceea ce spui, viața e plina de întâmplări, de evenimente, de lucruri care se întâmplă. Iar sufletul ascultă tăcut (lucru cam enervant pentru mintea care ar dori o confruntare). Și fără să folosească cuvinte îmi aduce în minte o imagine, o amintire aproape ca o întrebare: undeva într-o grădină, eram puțin mai înalt decât iarba. In fața mea era un melc care traversa încet o frunză. Nu știu cum era cerul, nu știu dacă era frig sau cald, nici măcar nu mai știu ce anotimp era. Doar un melc în iarbă care-mi ducea privirea încet de-a lungul unei frunze.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s