Matei și, totuși, nu Anca

Să începi încet-încet. Ca și cum te-ai ridica, pas după pas. Ca și cum ai dansa înainte să înceapă melodia. Lumea m-ar privi un pic mirată (sau poate mai mult mirată), urmărind cu atenție pașii pe care îi fac așa de parcă ar încerca să descifreze sensul ascuns al mișcărilor mele. Nici nu ar vedea că și eu îmi privesc mersul la fel de atent, neștiind ce se va întâmpla în secunda următoare. Secundele se vor dilata, cel puțin pentru mine, și voi ajunge să trăiesc într-o așteptare a muzicii care să poată face pașii mei să se miște mai ușor sau cel puțin să dea un sens acestor mișcări. Să lovesc cu piciorul drept în podea așa de parcă aș vrea ca trepidațiile să poată trezi muzica ce nu mai începe. Și apoi desigur va veni acel gând: dacă nu va începe nici o muzică să se audă, sau chiar mai rău, dacă nu există nici o muzică? Acest gând mi-ar putea paraliza mișcările, gândurile, emoțiile, existența. Atunci poate neexistența mea ar nedansa pe nemuzică … Negândul acesta e chiar mai rău decât faptul că muzica nu ar putea veni, mai rău decât faptul că am început să dansez așteptând muzica ce nu ar mai veni.
– S-a întâmplat ceva? spuse deodată Anca.
Matei tresări. Parcă atunci văzu mesele din restaurant și  nuntașii dansând. El stătea pe scaun. Nemișcat. Și el și scaunul.

 pentru a citi toată postarea dați un clic aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s