Din nou despre Sisif

Interesant este faptul că, periodic, îmi place să revin la „Mitul lui Sisif”. Dar nu despre această revenire vreau să scriu în această postare. Încerc să merg în urmă, în vremea când, vizualizând în minte acest mit am rămas pe gânduri. Iar gândurile, strivite au început să strige la mine, să țâșnească de sub tălpile mele ca niște mingi de cauciuc ce căpătau traiectorii imprevizibile datorită impulsului primar și datorită zidurilor care mă înconjurau.

Legenda am citit-o pe când eram în școală, dar atunci, pentru mine, era doar unul din miturile din „Legendele Olimpului”. Abia mai târziu prin clasa a 11-a, citind „Mitul lui Sisif” a lui A. Camus, acest mit a devenit punct de reper pentru mine. Nu am curajul să recitesc acum textul lui Camus, pentru că nu aș vrea să stric imaginea pe care o aveam despre carte (adică nu vreau să pățesc ceea ce am pățit atunci când am recitit jurnalul lui Julien Green: mi-a plăcut foarte mult în liceu când l-am citit, dar la recitirea de anul trecut nu am găsit senzația de atunci, ci doar picături de vechi senzații. Adică nu a mai rămas aproape nimic din senzația de atunci, așa cum a rămas foarte puțin din cel ce eram atunci. Dar poate acesta e un alt rol al lecturilor).

pentru a citi toată postarea dați un clic aici