Despre acele stări

Mă gândeam la acele zile in care am început să scriu pe acest blog. Scriam în fiecare zi ceva despre una din stările mele. Iar ceea ce scriam postam pe blog. Să spunem că într-o zi mă simțeam departe de lume. Că aveam impresia că totul e sfârșit, că totul e fără sens. Apoi începeam să descriu starea respectivă. Spuneam, de exemplu, că mă simt ca o coajă de pâine uitată pe o masă pe hol și că nu mă interesează dacă cineva va mai ajunge pe acel hol, iar dacă ajunge, nu mă interesează dacă mă va arunca, pe mine-coajă de pâine, la coș sau mă va face bucăți și va da firimiturile la vrăbii. Sau, alt exemplu, să spun că stau într-un colț al camerei, pe jos, cu capul în mâini și cu ochii închiși.

Ei bine, mai întotdeauna cineva îmi scria un comentariu în care încerca să-mi explice, să-mi clarifice starea în care mă aflu, să mă salveze. Lăudabilă intenție. Trecem peste faptul că poate nu vroiam să fiu salvat, că nu vroiam ca cineva să-mi explice ce mi se întâmpla (pornind de la premiza că nu pot conștientiza starea mea). Atunci încercam să le spun că, dacă descriu pe blog  acele imagini, nu o fac pentru ca cineva să-mi plângă de milă, ci pur și simplu pentru că sunt niște stări, sunt niște ”picături de gânduri” (vechea denumire a blogului), și de cele mai multe ori provin din categoria, ce-ar fi dacă. Ca să citez din clasici (reclame): pe atunci, în general, ”mă simțeam bine în pielea mea”.

pentru a citi toată postarea dați un clic aici