Viziunea (din „Oglinda”)

Adam tocmai mutase, după care privi prin cameră. În dreapta patul, în stînga biblioteca plină de cărţi. Tatăl în faţa jocului, încruntat.
– Cred că ai pierdut! zise Adam lăsîndu-se pe spătar.
– Vezi că ai să strici scaunul, zise tatăl şi Adam îşi muşcă încet limba.
Ca atunci cînd îi zisese ei ce nu trebuia. Cuvintele în receptor, alunecă pe fir, ajung la ea. Ea probabil stătea pe scaunul de lîngă telefon, picior peste picior. Genunchii ei rotunzi. Genunchii ei tresar uşor cînd Adam zice, de parcă mi-aş fi descărcat toată-furia-pe-corpul-tău. Ar fi fost poate mai bine să fii spus, trupul tău. Mai bine ar fi fost ca el să nu fi deschis gura.
– Stai odată cuminte că o să strici scaunul! strigă tatăl lui.
Să strici. Nu. S-o schimbi. Schimbarea a început în ziua în care i-a spus că o iubeşte. Te-iubesc, intră în corpul, nu, trupul ei-măr şi muşcă cu poftă pînă la cotor. Sau desfaci mărul în două, de-o parte hainele, de cealaltă, ea. La mijloc, te-iubesc separînd.
Ea probabil şi-a muşcat limba, toată-furia-pe-corpul.
Ea dezbrăcată în faţa lui. Apoi s-a lăsat răstignită pe el. Şi mai apoi află că de fapt nu răstignită, ci toată-furia-pe-corpul.
– Ai de gînd să laşi scaunul ăla odată?
Tatăl furios că pierde, Adam bucuros că va cîştiga. Tatăl lui este ceea ce se numeşte un om realizat. Dar mereu pierdea la jocuri.
– Am pierdut, zise deodată tatăl şi se ridică brusc de scaun.
Acum se va duce la birou să lucreze.

postarea integrală poate fi citită aici

Reclame