Plecare

Să fiu undeva departe de lume, să nu mă mai gândesc la ceea ce s-a întâmplat, să nu mă mai gândesc la ceea va fi.
Ca atunci când am plecat în armată și mă simțeam bine pentru că vroiam să las totul în urmă, pentru că în urmă erau doar lucruri ce nu-mi plăceau. Şi nu mă gândeam la ce va veni. Iar dacă m-aş fi gândit, sigur mi-aş fi spus: cu atât mai bine,  cel puțin ar fi o schimbare.
Ca atunci la început de vară, în timpul liceului, când lăsam totul în urmă. Luam un tren în fapt de seară și Bucureștiul rămânea în urmă. Deşi poate ar trebui să spun că fugea prin fața ferestrei mele. Oamenii din compartiment erau tăcuți și se gândeau la drumul ce-l aveau de făcut. Şi nici eu nu prea aveam chef de vorbă.
Ca atunci când pleci de la serviciu. Mergi pe drum și deoadată sună telefonul mobil (moment în care ai fi vrut ca pe lumea asta să fi fost mai multe lucruri fixe, de exemplu telefonul). Răspunzi, o voce îți spune că ar trebui să te întorci. Şi eu i-aş spune, nu, nu mă mai întorc. Anul ăsta nu voi mai veni. Și mă gândesc la anul dacă voi mai veni vreodată. Apoi închid mobilul şi mă simt liber. Atât de liber încât șterg fără să fi citit sms-ul ce vine tot de la servici. Și continui drumul.
Ca atunci când eram în liceu, plimbându-mă prin parc, fără să mă gândesc la teza de a doua zi, la media ce ar putea apărea la finalul trimestrului în catalog, la notele mici ce ar putea contribui la micşorarea mediei.
Ca atunci când mă aşez pe bancă și deschid o carte de poezii și citesc fără să-mi pese de ce e în jurul meu. După câteva versuri aş lăsa cartea pe genunchi şi aş privi în jurul meu. Şi deodată mi-aş spune: totuși e o toamnă frumoasă.