Încetul cu încetul

Fiecare dimineață în spital era la fel. La ora șase se aprideau luminile în salon. Infimiera trăgea masa pe care erau seringile și fiolele. Roțile făceau zgomot și toți cei 8 pacienți din cameră se trezeau. Doar Adam mai rămânea întors cu fața spre fereastră. Acolo el vedea cerul care se lumina ușor. Când infirmiera ajunse lângă patul lui spuse pe un ton tăios:
– Hai băiatu’ că e vremea de injecție!
Adam întinse mâna pe care avea branula. Când Adam era mai mic, îi era teamă de ac. De fapt de senzația aceea de început, când simțea acul intrând în piele. După această amintire, fără să știe de ce, își aminti de Adriana. În noaptea de după operație stătuse cu el. Ar fi vrut să fi rămas treaz, să fi putut vorbi cu ea. Dar Adam adormise. A doua zi dimineață ea a mers cu el până în salon. Îi adusese un cărucior. Mergeau încet pe holurile spitalului.

– Pot să te întreb ceva? zisese la un moment dat Adam.
– Spune, zisese ea.
– Ai fost cu mine toată noaptea?
– Da. De ce întrebi?
– Mă gândeam că ai fost toată noaptea cu mine și eu nu-mi amintesc nimic, zise Adam zâmbind.

 pentru a citi toată postarea dați un clic aici